Dae unos cantos meses (pro esser pretzisos dae s’acabu de su 2014), in Casteddu est cumintzada Sa Ciaciarrada, eventu cuncordadu dae pitzocas e pitzocos (cun Eja TV, 4mori news, Làcanas, Cagliari Free Language Network, Formaparis) chi atopant in su Babel Club, unu locale in su tzentru de sa tzitade, pro faeddare in limba sarda de totu su chi cherent.
In medas si ant a priguntare puite ddue at zente chi sighet a ordinzare atopos che a custu. In efetis (e fortunosamente) su sardu est una limba faeddada dònnia die e a dònnia ora dae medas sardos, galu. Ma sa situatzione de sa limba istòrica nostra no est normale de s’intotu, custu est bastante ladinu (pro chie cheret bier e cumprender): su sardu bivit in d-unu istatus de sa chi sos istudiosos narant diglossia: pro dda fagher curtza) una situatzione de inferioridade ogetiva de su sardu cun respetu a s’italianu. Sa zente est torrande, abellu abellu, a ddu faeddare (e a dd’iscrier puru), ma a bortas ddi bisonzat unu puntorzu pro ddu fagher e mescas pro ddu fagher publicamente.
Cantas bortas amus intesu e intendimus sardos nande: “Su sardu deo ddu cumprendo, ma no dd’isco faeddare”? E, sa majoria de sas bortas, no est beru chi no ddu ischint faeddare: simplemente, nde tenent ‘irigonza. Una ‘irigonza manna e funduda, raighinada in sas concas cun annos e annos de colonizadura linguìstica e violèntzia psicològica de iscola e mèdios de comunicatzione.
Cun calincuna generatzione de sardos chi in custu tenet neghes mannas, chi totu custu ddu at atzetadu istande mudu e donande resone a sos chi semper ant cunsideradu sa limba sarda “inferiore” e chi semper dda ant chèrfida ochire: gasi, s’Istadu Italianu (cun su natzionalismu betzu suo) e sas élites sardas tzeracas e italòfonas ant atzapadu unu muntone de alliados a ddos azudare: e duncas, “faedda s’italianu, ca ti bisonzat!”, “no faeddes in sardu, ca est feu!” e gasi sighinde… E, dae cussos tempos, semper de prus sunt istadas sas famìlias chi ant pèrdidu s’impreu de su sardu, mancari siat galu faeddadu dae belle unu 70% de abitantes de s’Ìsula nostra.
Torrande a Sa Ciaciarrada, dònnia duos martis in su Babel Club si faeddat de totu e de prus: fùbalu, mùsica, polìtica, tzìnema, istùdiu, tribàlliu, etc. E si abàidant film in sardu, puru. Su messazu est lìmpiu, bisonzat de dda acabare cun sos antigorismos: su respetu pro sos betzos chi medas bortas nos ant imparadu su sardu est mannu e est zustu chi siat gasi, ma como est ora chi siant sos zòvanos a pigare in manu sa limba istòrica nostra e dda impreare in d-unu tretu de modernidade. Est zustu – e meda puru – a connoscher peràulas chi benint dae tempos antigos, est zustu a connoscher manera de narrer, cantos traditzionales e totu su chi nde at atidu su sardu fintzas a oe. Ma, chene impreos adatos a sos tempos chi semus bivinde, custa limba si che at a morrer luego (o no at a esser impreada che a mèdiu de emantzipadura de su pòpulu nostru). Custu est s’ispìridu de Sa Ciaciarrada. Sa règula est una: si faeddat in sardu e bastat. A custu puntu, sa prigunta istandard est semper “ma, cale sardu?”. Sa resposta est simple meda: donniunu faeddat sa variante chi connoschet menzus (o chi est connoschinde, ca benit puru zente chi a faeddare su sardu est galu aprendinde). E bos potzo garantire ca nos cumprendimus totus bene.
