Si si pompiat in d-un’atlante geogràficu s’Estónia podet pàrrere allargu meda dae nois posta coment’est in cussu cabu de susu de sos istados bàlticos, bona parte inghiriada dae su mare. B’est crachi cosa chi dae una pariga de annos a cust’ala est auninde cuss’istadu a sa terra nostra. At a èssere custu èssere inghiriados dae su mare nois puru chi la podet acustiare a tretos nostros? No est chistione nen de abba e nen de mare. Est sa música chi a piàghere mannu nos faghet contare de un’istòria simple ma de sentidos artos chi no est discansosu a cumprèndere po chie si perdet cada die in sos contos faulàrgios de colores imbentados.
No b’at nudda de agiúnghere a sas allegas de cust’istória si no si risu deghile de chie custu nàrrere lu costoit in coro. Michelinu Carta, nàssiu e crèssiu in Fonne, professore de líteras in s’istituto tecnico de Gavoi, est su protagonista de custu contu e prus de àteru mere de sensibilidade umana e musicale chi li permitin de podet èssere cunsideradu unu “portadore” de culturas. Partinde dae sas úrtimas cosas, Michelinu at bintu po sa ‘e duas borta su títulu de campione mondiale de sonadore ‘e sorgonitu. In sa pergamena chi at arriciu si leget: “Champion Award is presented to Michelino Carta recognising the outstanding performance in the diatonic section of the Harmonica Competition Baltic Nordic Open 2007” chi a lu nàrrere in allegas nostras est a li torrare méritos mannos a custu sonadore chi at ischidu presentare sa música sarda in d’una terra allargu meda dae nois.
Totu s’istória est incominciada in su 2004, cando Michelinu at decisu de contare s’esperiéntzia sua in internet in d’unu giassu chi tratat de sorgonitos. Giovanni Volini, chi ammaniat issu etotu su festival de sorgonitu in Itàlia, l’at dimandau de li mandare unu nastru registradu cun sos ballos sardos. A intèndere sos sonos de cussas melodias antigas a s’organitzadore continentale l’est bénniu propriu gana de si fàghere unu viàggiu po connòschere custu sonadore. E gasi est istétiu e in cuss’atóbiu Giovanni Volini aiat insistidu meda po chi Michelinu aeret partecipadu a unu festival de sonadores chi faghen cada battor annos in Trossingen, in sa regione tedesca de su Baden-Württemberg.
S’est presentadu comente sonadore óspite Michelinu e tra sos sonos e s’allegria a connotu duos sonadores chi l’an chistionadu de su festival mondiale de sorgonitu chi si faghet cad’anno in Parnu, citade de su cabu de giosso de s’Estónia. Duos annos b’at partecipadu e duos annos at bintu su primu prémiu, in su 2006 e in su 2007 garegiande chin àteros trinta sonadores bénnios dae totu su mundu: dae Francia, America, Germania, Italia, Finlandia, dae s’Austria e dae s’Olanda puru.
“Supra ‘e su palcu mi ch’ismentigavo de èssere in-d-una gara. Sonande mi pariat de bíere sa gente de bidda ballande a pedes meos, e pensavo a sa música ebbia, a su médiu de torrare sentidos fortes a chie cussa música l’ut iscurtande in cussu mamentu”. Sa semplicidade e sa passione po cust’arte l’ispiegan custas allegas, no b’at bisóngiu de arrecramos dae àtere po cumprèndere su naturale de cust’ómine. “Su sorgonitu est un’istrumentu galanu: cando lu sonas depes alenare, e cando lu faghes torras àlidu finas a sa música chi est comente chi siat fata de sonos e colores vivos chi ammostran s’ànimu mannu de sa vida. Tando sa música regalat ammentos de sapidorias populares, miradas intro sas culturas de àteros logos”.
Sa música resessit a chistionare chene trampas e artifítzios. Nos acumpàngiat in totu sos mamentos de sa vida, mascamente in sos mamentos de festa e cuntentesa. No lu diat pensare mai Michelinu de ch’artiare a unu palcu ésteru cando a s’edade de battor annos su tiu si l’ait picadu a sas bancarellas chi s’apariciavan po sos “Sos Màrtires” in Fonne e l’aiat nadu “Sèpera su chi boles”. E issu si ch’aiat seperadu unu sorgonitu. Dae tando cuss’iscatuledda si la picavat semper infatu e cad’annu a sa festa si teniat su dinare nde comporavat un’àteru novu, ca a lu pònnere a fitianu apustis de un’annu s’istrumentu no balet prus.
Lumenadu “su violinu de sos pòberos” s’istória sua nassit in su 1820 in Thüringen (Germania), cando unu pitzinnu de seigh’annos, Friedrich Ludwig Buschmann, decidit de fàghere una genia de surviete chi faghiat una nota ebbia e chi est istétiu aggradessiu gasi meda dae sa gente chi in sa citade de Vienna sas sennoras lu ponian comente pendàlliu e sos ómines ricos lu bolian comente aferradórgiu po sos bàcules insoro.
Una pariga de annos infatu su pitzinnu tedescu resesseit a fàghere s’ “aura”: bìndighi lamas de metallu postas subra de canaleddos de linna chi si podian sonare surviande ebbia. Cussu chi l’at fata gasi comente est como, est su boemu Richter chi at permítidu a custu istrumentu de èssere de totus e po totus. Po sos chi l’ischin sonare mascamente, ca a lu sonare bolet prumones abituados a s’isfortzu.
Custa abilidade Michelinu l’at ammostrada po sa prima borta in bidda sua in su 1977, cando su biadu Don Graziano Muntoni (tando presidente de sa Pro Loco) l’aiat convintu a sonare subra su palcu. A nàrrere sa beru, no ut sa prima borta a innantis de unu púbblicu, ca aiat giai sonau in Piaghe. Difatis connoschiat gente meda de sa bidda e cando su gruppu de Fonne no andavat a isfilare a sas festas de sas cittades o biddas issu andavat cun su grupu de Piaghe. E in sa citade manna de su cabu de susu at partecipadu po tre meses a una trasmissione radiofónica in “Radio Città”, sonande cada die crachi cosa cun su sorgonitu.
Est istadu finas in Isvítzera, Francia e Germania a sonare paris cun su Gruppo Folk “Pro Loco” de Fonne in sos annos de Pascale Loi. Su sonare l’acumpanzat dae semper a custu professore de sos montes, ma b’est finas un’àtera cosa chi Michelinu at fatu e faghet cun piaghere mannu: s’iscritura puru est parte manna de sa vida sua. Po vint’annos est istètiu giornalista po s’Unione Sarda e poi at pubblicadu duos libros: “La poesia popolare della Barbagia di Ollolai” in paris cun Prof. Antonio Mereu e “S’Istangiartu” cun Salvatore Ligios.
Como est traballande a s’iscritura de unu libru dedicau a su ballu e a su tenore desa bidda sua. Un’àtera cosa de importu mannu chi est po incominciare est unu progetu in s’iscola in ue traballat: a imparare a sonare su sorgonitu comente manera, giai in iscola, po dare valura a sas traditziones sardas e finas po chircare de mantènnere sos pitzinnos in iscola, ca medas no cruncuin mancu sae de tres classes. Un’impignu mannu custu, ma chi su professore est cuntentu de fàghere, ca ischit bene sa valura de sa música e de sas traditziones.
No nd’isparghet de paza a su ventu cust’ómine de sos montes. Chistionat a coro in manu e totu su chi sas allegas no resessin a nàrrere l’aggiunghen sos ocros.
